Chipul Dumnezeului nevazut

Forma și conținutul nu pot fi separate una de alta atât de ușor. Într-o mângâiere, într-o poezie, în clădirea unei catedrale gotice sau în martirajul unui sfânt, sensul exprimat într-o anume faptă, operă de artă sau activitate intențională nu poate fi pur și simplu tradus într-o altă formă de expresie fără să se schimbe conținutul. Sensul reiese din chiar expresia formei.

Gândiți-vă că Biserica este opera de artă a lui Cristos. Ca toate operele de artă, Biserica poartă amprenta artistului. Opera de artă păstrează, cu toate acestea, o autonomie relativă față de artist de vreme ce, în orice operă de artă, forma obiectivă poate fi diferențiată de conduita subiectivă a creatorului său.

Cristos este mai mult decât geniul creator a cărui operă de artă este expusă înaintea ochiului admirativ al privitorilor. Cristos își dăruiește propria persoană pentru temelia euharistică a Bisericii.

Peter Casarella

Isus este însăși teofania lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă că, în forma vizibilă a revelației lui Isus Cristos, Dumnezeu a fost revelat ca pe de-a-ntregul nu-altul. Cristos, omul complet și desăvârșit, constituie totalitatea experienței a ceea ce este Dumnezeu. El unește și ordonează toate imaginile lui Dumnezeu în creație în raport cu sine. „Chipul Dumnezeului nevăzut” (Col. 1:15) este, așadar, o imagine mai presus de toate imaginile. Mai mult, atunci când Isus afirmă în Evanghelia după Ioan că Tatăl și el sunt una, este revelat faptul că apariția lui Cristos trebuie de asemenea să transcendă relația creată dintre arhetip și imagine. În concepția lui Balthasar, relația dintre Tatăl și Fiul întruchipează o unire cu totul singulară, ipostatică a arhetipului și a imaginii.