Sfarsitul Bizantului

Cea mai grea încercare la care a fost supus creștinismul în călătoria lui erudită printr-o epocă barbară

Umbra sumbră a strălucirii apuse, evocare și emoție, destine personale și manevre diplomatice, acte de sfidare și viclenie, suferință, trădare și lăcomie, o frescă bizantină ce deschide noi perspective asupra motivelor necruțătoare care au dus la căderea unui fascinant imperiu, o saga lucidă și captivantă ce readuce la viață bizantini, turci și latini dispăruți demult, într-un spectacol istoric încărcat de fler descriptiv, care dezvăluie că nu a existat niciodată o ruptură definitivă între Răsărit și Apus, și nici între musulmani și creștini.

Biserica Ortodoxă a reprezentat neîntrerupt comunitatea de credință a majorității descendenților din bizantini, în pofida unor dezertări la catolicism și islam. Liturghia și întregul ceremonial s-au păstrat ca pe vremea împăraților. Oamenii au continuat să înalțe biserici și să picteze icoane în inconfundabilul stil bizantin, nu numai pe teritoriile fostului imperiu, ci și în alte țări ortodoxe. Limba greacă vorbită de Paleologi și de supușii lor a fost dusă mai departe de urmași, fie și cu infiltrări generoase de cuvinte împrumutate, turcești și italiene. Dacă tragem o linie, deși imperiul nu a fost capabil să înfrunte forțele colosale pornite împotriva lui, religia, arta și limba Bizanțului au demonstrat o rezistență remarcabilă. Secole la rând după căderea Constantinopolului, aceste comori supraviețuitoare s-au păstrat profund în supușii vorbitori de greacă ai sultanului otoman, care se considerau mai departe „romei“, având sentimentul identității lor distincte și speranța că un împărat creștin va veni din nou, într-o bună zi, să domnească la Constantinopol.