Principiul subsidiaritatii in domeniul protectiei europene a drepturilor omului

Lucrarea analizează relația dintre subsidiaritate, diversitatea națională și standardele europene comune de protecție a drepturilor omului. Pornind de la ideea că răspunderea primară pentru protecția drepturilor omului revine autorităților naționale, în timp ce anumite organe internaționale de control au fost instituite pentru a oferi garanții suplimentare, principiul subsidiarității se situează preponderent într-o dimensiune instituțională și procedurală. Deși avantajele și riscurile pe care le presupune aplicarea principiului subsidiarității în relația dintre sistemele juridice europene de protecție a drepturilor fundamentale au fost îndelung analizate, dezbaterile sunt departe de a fi dus la concluzii definitive. Pe de o parte, subsidiaritatea este percepută ca o soluție salvatoare pentru instituțiile europene deja sufocate de propriul succes, iar, pe de altă parte, ca un principiu duplicitar, ce pune în pericol efectivitatea protecției drepturilor omului la nivel european.

Legătură inedită

Abordarea relației dintre sistemele juridice naționale și cele europene prin prisma principiului subsidiarității se impune în contextul în care, în prezent, majoritatea drepturilor individuale sunt consacrate atât în legislația națională, cât și în Convenţia europeană a drepturilor omului și în Carta drepturilor fundamentale a UE.
Puncte forte

criterii ale aplicării principiului subsidiarităţii trăsături definitorii ale drepturile fundamentale prevăzute de Convenţie abordare interdisciplinară cu referiri la drept internaţional, drept constituţional, protecţia internaţională a drepturilor omului subsidiaritatea şi (auto)cenzurarea controlului CEDO analiza relaţiei dintre identitatea constituţională şi rezerva de constituţionalitate referinţe la peste 200 de hotărâri relevante CEDO subsidiaritatea şi autonomia procedurală internă ample referinţe bibliografice

Cuvintele autorului despre lucrare:

Doctrina a constatat că pluralismul sistemelor juridice presupune unele suprapuneri în ceea ce prive ș te protec ț ia drepturilor omului, din moment ce, în anumite circumstan ț e, acela ș i drept poate fi invocat de către individ atât în fa ț a instan ț elor na ț ionale cât ș i în fa ț a Cur ț ilor de la Luxembourg ș i Strasbourg. în plus, instan ț ele na ț ionale din Europa intervin nu numai în calitate de judecător al dreptului intern, ci ș i în calitate de judecător al Conven ț iei în statele membre ale Consiliului Europei, respectiv în calitate de judecător al Cartei UE în statele membre UE.

Dacă la nivel normativ s-a ajuns la o anumită coeren ț ă între diferitele sistemele juridice europene de protec ț ie a drepturilor fundamentale, lucrurile au devenit relativ complicate la nivel institu ț ional ș i procedural. Coexisten ț a „sferelor de protec ț ie” a ridicat astfel unele probleme în plan contencios, legate, pe de o parte, de interferen ț ele între sfera na ț ională ș i cea suprana ț ională ș i, pe de altă parte, de interac ț iunile între componentele sferei suprana ț ionale.

Interconectarea celor trei sisteme juridice din punct de vedere institu ț ional ș i cooperarea dintre jurisdic ț iile lor ar veni astfel în completarea convergen ț ei sau complementarită ț ii normative, însă rela ț ia dintre aceste institu ț ii rămâne în continuare problematică. în aceste condi ț ii, coordonarea celor trei sisteme juridice presupune aplicarea unei „subsidiarită ț i multiple”. Pornind de la ideea că interac ț iunea dintre ordinea juridică unională ș i cea conven ț ională în domeniul drepturilor omului „constituie noul orizont al jurisdic ț iilor europene ș i al celor na ț ionale” , aplicarea principiului subsidiarită ț ii pe trei niveluri presupune în egală măsură ierarhizare ș i complementaritate normativă ș i institu ț ională.

Despre autor

Carmen Gina Achimescu este doctor în drept, asistent universitar în cadrul Facultăţii de Drept, Universitatea din Bucureşti şi Colegiul Juridic Franco-român de Studii Europene Paris 1 Panthéon - Sorbonne