Partenogeneza formelor de raspundere juridica

Luand act de faptul ca fenomenul partenogenezei formelor de raspundere juridica exista aproape ca un „dat” al dreptului și se manifesta in planul proprietaților imanente ale sistemului dreptului, dar și la nivel normativ, deși nu de ordinul evidenței sau al certitudinii postulate pentru ca existența lui se cere a fi recunoscuta in planul metodologiei științifice și reglementata prin lege, credem ca demersul nostru se plaseaza intr-un orizont ontologic al „vieții” dreptului, inlauntrul careia exista „vadite elemente structurale și funcționale proprii”.

Așadar, credem ca ne aflam in cadrul acestei analize, la confluența dintre planul ontologic al dreptului, al științelor juridice, pe de o parte, și dreptul (in expresia lui pozitiva, de ramura) cercetat de acestea (adica obiectul lor epistemologic). Cu alte cuvinte, locul epistemologic al demersului nostru se afla plasat intre valoarea euristica a observarii și decelarii manifestarii unei noi forme de raspundere juridica, ca expresie a manifestarilor structurilor eidetice ale dreptului și, la polul opus, pozitivismul ramurilor de drept care nu ofera decat forme generice de raspundere juridica. Așadar, demonstrația științifica a opțiunii pentru unul sau altul dintre cele doua planuri de cunoaștere sta mai mult sub semnul panseului teoretic, al raportului dintre „dat” și „construit” in drept, dintre conținut și forma in drept, al echilibrului dintre stabilitate normativa și adaptabilitatea dreptului la schimbarile realitații sociale, cu extensiunile extreme pe care le pot genera aceste repere și anume, imutabilitatea dreptului și, pe de alta parte, inflația juridica.

In ceea ce ne privește, consideram ca fenomenul partenogenezei formelor de raspundere juridica presupune, pe de o parte, desprinderea din sistemul tradițional al instituțiilor de raspundere juridica, adica din dreptul comun, și pe de alta parte, alcatuirea unui ansamblu de norme juridice, care sa raspunda necesitații de reglementare a unui domeniu nou de relații sociale. Aceasta presupune identificarea unor forme sui generis de fapte ilicite sub condiția legiferarii lor cu aceasta calificare juridica și aplicarea unor mecanisme noi, de ordin procedural, de tragere la raspundere juridica, ceea ce semnifica nimic altceva decat expresia uneia dintre cele mai importante finalitați ale dreptului. Exista aici un raport intre schimbare și permanența, unde acești operatori sunt din punct de vedere teoretic „categorii ontologice, iar practic sunt manifestari concrete ale realitații in toata complexitatea ei”.