Originea si sensul democratiei

Înainte de greci, ceva corespunzător acestui cuvânt n-a existat. Şi a fost oare „tirania", „despotismul" ce se închipuie ? Poate că nu. La greci chiar, „democraţia" e o idee ateniană şi Grecia n-a fost toată Atena, ba uneori n-a fost mai ales Atena. Dar, după ce grecii au găsit cuvântul pentru a îmbrăca noţiunea, romanii n-au căutat o expresie, pentru că această noţiune însăşi li era străină.

Tot Evul Mediu, care nu a fost o epocă de întunerec şi de sclăvie, n-a întrebuinţat nici în Vestul latin, nici în Bizanţul de limbă grecească acest termin. şi nici oamenii Renaşterii, trăind satisfăcuţi în tiraniile şi monarhiile ei. Nici epoca de divinisare a regalității, care e secolul al XVII-lea.

Pentru „filosofii" din al XVIII-lea, noţiunea democratică e cuprinsă în formula de „naţiune", care nu înseamnă grup privilegiat ca în Evul Mediu, nici fiinţă organică aşa cum o înţelegem noi. Si boierii munteni înaintaţi, elevi ai preceptorilor francesi, cetitori ai literaturii francese, cer ca ai lor să fie consideraţi ca naţie. E vremea francmasonilor români, „farmasonii", cari traduc din franţuzeşte regulele ordinului.

Revoluţia francesă trăieşte pe conceptul de „naţiune". Autorii de pamflete manuscrise, la noi, cântăreţii Carmagnolei, „filfisonii cu Vive le son du canon" , sunt democraţi fără a-şi zice aşa. După ei, „ciocoii" din Moldova de la 1821, „cărvunarii" (carbonarii cari aduc Domnia pământeană, traducătorii, în Constituţia proiectată, ai Dreptului omului cetăţeanului, fac şi ei fără titlu operă democratică.

Numai revoluţia francesă de la 1848 caută a crea o „Republică democratică şi socială". Ai noştri se iau după dânşii. Rossetti e sigur că „democraţia va triumfa". Dar Bălcescu îl acusă că doreşte „aboliţia de proprietatea individuală apământului".

N. IORGA