Neintelegerea. Politica si filosofie

Prin neînțelegere vom înțelege un tip determinat de situație de vorbire: cea în care unul dintre interlocutori totodată înțelege și nu înțelege ceea ce spune celălalt. Neînțelegerea nu este conflictul dintre cel care spune alb și cel care spune negru. Este conflictul dintre cel care spune alb și cel care spune tot alb, însă nu înțelege prin asta același lucru sau nu înțelege că celălalt spune același lucru sub numele albului.
Neînțelegerea nu este o necunoaștere. Conceptul de necunoaștere presupune ca unul sau celălalt dintre interlocutori sau ambii – ca urmare a unei simple ignoranțe, a unei disimulări premeditate sau a unei iluzii constitutive – să nu știe ce spune el sau ce spune celălalt. Neînțelegerea nu este nici proasta înțelegere bazată pe imprecizia cuvintelor. O veche înțelepciune deplînge faptul că ne înțelegem prost deoarece cuvintele pe care le schimbăm sunt echivoce și ne cere ca, măcar acolo unde adevărul, binele și dreptul sunt în joc, să încercăm să atribuim fiecărui cuvînt un sens bine definit, unul care să-l deosebească de toate celelalte, renunțînd la cuvintele care nu desemnează nicio proprietate definită sau la cele care nu pot scăpa confuziei omonimice.
Se întîmplă uneori ca această înțelepciune să ia numele de filozofie și să dea această regulă de economie lingvistică drept exercițiul privilegiat al filosofiei. Se întîmplă și invers, ca ea să denunțe în filosofie furnizorul însuși al unor cuvinte goale și al unor omonime ireductibile și să propună fiecărei activități umane să se înțeleagă în sfîrșit pe sine, epurîndu-și lexicul și conceptualitatea de toate piedicile filosofiei.
Jacques Rancière

Jacques Rancière s-a născut la Alger în 1940 și și-a făcut studiile la Paris, la Școala Normală Superioară, unde, alături de L. Althusser și E. Balibar, a fost coautor al cărții Lire le Capital [CitindCapitalul]. Angajamentul althusserian de la 25 de ani nu l-a împiedicat, după 1968, s-o ia pe căile care duc la propria operă, la interferența și distribuția intereselor sale între filosofia politică, chestiunile de estetică, teoria literaturii sau a filmului, pedagogia emancipării, o operă a cărei importanță e azi tot mai recunoscută. Între 1968 și 2000 a predat la Universitatea din Paris – VIII (St. Denis), unde este în prezent profesor emerit de estetică și filosofie politică. A fost de asemenea profesor invitat la mai multe universități americane și a colaborat cu diverse instituții artistice din Franța și din lume. A publicat, între altele: La Mésentente[Neînțelegerea] (1995), Aux bords du politique [La țărmurile politicului] (1998), La haine de la démocratie [Ura împotriva democrației] (2005), dar și La nuit des prolétaires [Noaptea proletarilor] (1981, 1997), Le philosophe et ses pauvres [Filosoful și săracii săi] (1983), Le Maître ignorant [Învățătorul neștiutor] (1987), Les noms de l’histoire [Numele istoriei] (1992) (teorie politică, democrație și epistemologia emancipării); Le partage du sensible [Împărtășirea sensibilului] (2000), L’inconscient esthétique [Inconștientul estetic] (2001), Le destin des images [Destinul imaginilor] (2003), Malaise dans l’esthétique [Nepriință în estetică] (2004) (teorie estetică); La parole muette [Cuvîntul mut] (1998), Politique de la littérature [Politica literaturii] (2007) (chestiuni ale literaturii). Între 1975 și 1983 a animat revista Les Révoltes logiques, activitate cuprinsă mai apoi în Les scenes du peuple [Scene ale poporului] (2003).