Inspectoratul marinei (1919-1936)

Datorită situațiunei politice ce țara românească a dobândit în concertul european, împrejurărilor războiului care a mărit litoralul maritim până la Nistru și care ne-a pus în stăpânirea exclusivă și completă a gurilor Dunărei [...], datorită stăpânirii Dunărei până la frontiera de vest a Banatului [...], datorită tuturor acestor factori care ridică situațiunea României la rangul de putere maritimă, care trebuie să conteze în concertul maritim al Europei și care îi dau drept să aspire a avea cuvânt hotărâtor în bazinul Mărei Negre, a Dunărei, față de orice altă putere scăldată în bazinul acestei Mări [...], această situațiune, și nouă, și mărită, pe care războiul actual a creat-o țărei noastre, din punct de vedere naval, impune țărei românești necesitatea ca poliția navigațiunei în apele teritoriale maritime și pe Dunăre [...] să devie efectivă [...]. Și, pentru a deveni efectivă, este necesar ca această poliție să facă parte integrantă din Marina Militară.

Toate aceste multiple atribuțiuni ce incumbă Marinei Militare în interesul general al țărei ar necesita crearea unui Secretariat de Stat al Marinei, care însă, din considerente budgetare, neputând deocamdată să ia ființă, impune totuși ca toate organele ce alcătuiesc Marina de răsboiu, tactice, tehnice, administrative, de poliție, juridice, să fie concentrate sub o conducere unică, făcând parte din Ministerul de Răsboiu, sub denumirea de Marina Militară, [...] contopindu-se actualul Comandament al Marinei de la Galați și Direcția Superioară a Marinei din Ministerul de Răsboiu. (Expunere de motive la proiectul Legei de organizare a Marinei Militare și organizarea Inspectoratului General și Comandamentului Marinei de Răsboiu – contraamiral Constantin Niculescu-Rizea, 1920)