Duh si suflare de viata. Elemente de antropologie veterotestamentara

Actul suflării de viață, provenind de la Dumnezeu cel veșnic, îi arată omului că el este destinat să trăiască în veșnicie. Acest fapt este sesizabil, pe alocuri, pe parcursul Vechiului Testament, însă el este reluat și evidențiat în Noul Testament, când Mântuitorul Hristos, după Înviere, suflă asupra Apostolilor, spunându-le „luați Duh Sfânt” (In 20,22). Analizând relația dintre textul din Facerea 2,7 și Ioan 20,22, părintele Arsenie întărește aspectul unității textului scripturistic și subliniază că suflarea de viață nu a fost folosită pentru niciun alt element al creației în afară de om. Prin aceasta, este subliniată demnitatea omului în cadrul creației și faptul că, prin suflarea Mântuitorului, se deschide perspectiva vieții veșnice și a accesului la Împărăția lui Dumnezeu...

Lucrarea părintelui Arsenie se prezintă ca o cercetare bine venită în arealul interpretărilor biblice, nu doar pentru tema tratată, ci și pentru legăturile făcute pe tot parcursul tratării cu literatura iudaică, cea patristică și cea exegetică, toate conducând spre un adevăr incontestabil, anume că suflarea de viață nu constituie doar un element istoric izolat, ci o condiție necesară a existenței noastre în trup și suflet,
în duh și dragoste de-a pururi împărtășibilă, atât cu noi, cât și cu Dumnezeu.

Pr. prof. univ. dr. Ioan Chirilă