Dialoguri hiramice: Urcand scara melcata

Dintotdeauna si pretutindeni, dialogul viu si autentic dintre Maestru si Discipolul sau a constituit tesatura misterioasa si invizibila prin care s-a transmis fiorul predaniei. Dialogul insumeaza intrebarea si raspunsul si astfel se naste, din acest joc, unitatea cunoasterii de Sine. Ucenicul ascultator, cel care intreaba – uneori din pura curiozitate, alteori cu siretenie, dar, de cele mai multe ori, cu o nedisimulata ignoranta a celor spirituale – se afla la unul din capetele invatarii, in timp ce la celalalt, sta Maestrul – cel care stie si e investit sa infaptuiasca revelatia cu masura, cumpatare si iubire fraterna.

Mai apoi, la treapta urmatoare, aspirantul va trebui sa plece intr-o calatorie pentru a vedea la propriu ceea ce initial nu credea ca este posibil; la terminarea acestui periplu, initiatul gaseste, asadar, Lumina cea mare din sufletul sau si ajunge astfel in Camera de mijloc – Centrul cercului si al Labirintului, deopotriva. In fine, dupa ce va fi adunat ce-i risipit, aspirantul devenit Maestru va trebui, la randu-i, sa daruiasca Lumina, adica sa-si asume cu deplina si de neclintit convingere sacrificiul suprem, caci el va fi inteles fiintial ca este nu doar sacrificatorul, ci si sacrificatul, in egala masura, – piatra slefuita constienta de sine, sortita sa-si gaseasca singura locul in zidaria Templului ideal al Umanitatii.

Maestrul Z

„Este un mare sacrificiu pentru un Maestru spiritual sa accepte sa ii instruiasca pe oameni: el cheltuieste aici mult timp si energie ce le-ar fi putut consacra propriei dezvoltari. Veti spune: «Dar el nu si-a incheiat lucrarea?» Poate ca a incheiat o anumita lucrare, dar exista mereu un nivel superior de atins, o mai mare lumina, puteri mai mari de dobandit. Cum este acaparat fara incetare de discipolii sai, el nu mai dispune de atat de mult timp liber pentru activitatile sale. Un Maestru trebuie sa aiba rabdare chiar pentru lucrarea ce o are de infaptuit cu discipolii sai. Uneori, se opreste pentru a-i astepta, dar el nu se intoarce niciodata inapoi. Cand discipolii il ajung din urma, el se bucura si paseste mai departe pentru a-i antrena si mai sus. Este obligat din nou sa se opreasca […] Atunci cand este tentat sa-si continue singur drumul, inima ii sopteste: «Mai ai rabdare, mai asteapta putin». Iar daca se hotaraste sa devina sever, inima sa il indeamna foarte repede sa devina indulgent.”

Omraam Mikhaël Aivanhov