Dezvoltarea ideii muzicale

Muzica e arta cea mai de neînțeles fiindcă e cea mai nemijlocită. Ni se adresează mai direct, pătrunde mai adânc în noi decât celelalte. Dar oare nu tocmai această apropiere este ceea ce-o face un veșnic mister, ceea ce ne-a stimulat mereu să-i punem limite, s-o reglementăm, s-o supunem numerelor și s-o exprimăm exhaustiv prin legi? De fapt, descurajați de cât de imposibilă e o asemenea sarcină, grabnic am răspândit-o din nou peste toate cele ale lumii, am așezat-o în contururile statuilor, în culorile și în liniile picturilor, în versurile și vibrațiile poeziilor, în simetriile arhitecturale. Mai mult decât atât, am transferat acțiunea sa în acțiunile naturii, am pretins să-i regăsim legile în legile universului. Și în sfârșit, pentru tot ceea ce scapă unei precise definiții, pentru tot ceea ce ne apare într-un anumit fel de neînțeles și irațional, am împrumutat cuvântul „muzică”, atribuindu-i astfel, îmbogățit cu multe armonici, un timbru diferit față de cel pe care ar trebui poate să-l aibă.

Muzica e o artă temporală. Se pune în mișcare, înaintează și ajunge undeva – sau se întoarce. E un fluviu etern, o eternă varietate, dar melodia plutește în ea ca o legătură semnificativă. Astfel este un simbol pentru consecințele dezvoltării dinamice a lumii.