Credinta, nazuinta, speranta

În cartea Elenei Pârvu întâlnim, într-o alternanţă a nădejdii şi năzuinţei: omagierea dragostei de glie, a tradițiilor și sărbătorilor satului românesc, dar și observații tăioase la adresa unor realități contemporane mai puțin încurajatoare; pledoaria pentru revitalizarea vechilor datini străbune genuine și a cinstirii cimitirelor și mormintelor, dar, totodată, și deplângerea delăsării contemporanilor și a priorităților istorice ale clasei politice românești și a indiferenței autorităților; elogiul eroismului și patriotismului celor care și-au apărat țara până la jertfa supremă, dar și deplângerea instrumentalizării politico-electorale a manifestărilor comemorative care le sunt dedicate etc.

Fără a se lăsa pradă vreo clipă notei pesimiste a spectacolului pestriţ al epocii, autoarea face dovada faptului că „historia magistra vitae”, vibrând în consonanţă cu noul timp istoric şi mizând pe reconstrucţie lăuntrică şi regenerare spirituală. (Florin-Cătălin Ghiț)